FIT. In traducere libera, Fata Inalta de la Tigari. Pare sa corespunda standardelor: peste 1.70 fara tocuri. Cu ce are-n picioare se apropie de 1.90. Nu inteleg de ce s-a incaltat cu pantofi tip “bucuria piticilor”. O fi vrut sa arate ca e la inaltime? Prea tarziu… Nu mai pierd timpul cu cautarea raspunsului si continui scanarea. Detine o silueta de admirat. Pentru orice mascul hetero. Dar si de invidiat. Pentru orice femeie. Indiferent de orientare. Precizez ca nu ma refer la orientarea politica. Are clar pe “vino incoa’”. Mai ales in zona bustului. Dar si pe “du-te-ncolo”. In zona ochilor. Total inexpresivi. Ma uit in lentilele ei de contact azurii si nu inteleg. Ce vad prin ochii ei e cerul? E posibila atata transparenta? A craniului? Desi suntem in toiul iernii, tenul masliniu demonstreaza ca fata e solarita intens. Frecventarea asidua a solarului denota o anumita putere financiara. A apartinatorului. E adevarat ca producatorii de tigari platesc mai bine, dar din salariul ei nu-si implanta nici botoxul din buze. Oricum, papusa e corespunzator de artificial aranjata (din ciclul nu-i frumoasa da-i aranjeata…) incat sa ai ce privi, insa fara a fi coplesit de frumuseta ei angelica care a beneficiat de extirparea completa a oricarei urme de zambet. De-ar fi ea ingerasul meu… N-as mai fi nici eu ateu… Nu sunt necesare analize suplimentare, e clar ca am in fata o FIT standard, situata undeva cam pe la mijlocul lantului trofic: manechin nu e, pentru ca nu detine o silueta anorexica de tip Auschwitz (poate fi cel mult o manechinuita retrogradata la rangul de promoterita ca urmare a luarii in greutate datorita adoptarii unei alimentatii decente compusa din salata verde si apa plata), dar calitativ e mult peste o tanara intrata in depresia adolescentina care e permanent perfuzata in exces cu vitamina McDonalds. Dupa ce ma postez in fata ei, reusesc sa am totusi decenta de a recunoaste ca strugurii sunt acri si-mi indrept privirea inainte. Tot inainte. Datorita diferentei de nivel privirea mi se opreste la ce are ea inainte. Are cupa D. Nu sunt singurul care se uita. Dar eu macar tin gura inchisa. Domnul de langa mine are mandibula puternic afectata de gravitatie iar pe langa limba care atarna in coltul gurii i se prelinge gingas o bala. Are ceva din gingasia varanului. Ochii i s-au marit substantial, la limita parasirii orbitelor si se holbeaza extaziat. In totala contradictie cu doamna de langa el (cupa a mic), care se incrunta amenintator. Deduc ca ar fi consoarta nefericitului. Confirmarea vine in secunda urmatoare, sub forma unui cot pe care doamna il aplica cu delicatete in zona hepatica. Gest romantic, insotit de o voce baritonala care emite un susur gingas: “Iti iei ziarul ala odata?!” Domnul executa pe loc o saritura in echer combinata cu Tzukahara fara desprinderea picioarelor de pe sol, rezultanta fiind ca reuseste sa se aplece si sa lase sacosele jos. Toate 4. E clar ca el e barbatul in casa. Face ce vrea el. Iar el vrea sa care sacosele. Ramane aplecat. O fi hiperlordoza? O fi sciatica? O fi ficatul? O fi nevoie sa-l ajut sa se ridice? Sau o fi hipnotizat? De picioarele prelungi ale FIT care se termina intr-o imbinare armonioasa la cel mult 30 cm de ochii lui? Mda, daca nu se ridica mai repede, ce vede el acum n-o sa mai vada acasa mult timp de acum incolo. Intr-un final, intelege ca nu trebuie sa forteze instalarea timpurie a unei menopauze artificiale la nevasta-sa si se ridica. Baga mana in buzunar. Cauta banii. Continua sa caute banii. Cred. Sau déjà se antreneaza... In final scoate banii si cere o publicatie sportiva. E bine daca-i place sportul. Pentru ca azi o sa aiba meci acasa. Dupa cum priveste matroana, e clar cine o sa castige. Nu trebuie sa fii Nostradamus ca sa dai un pronostic corect. E clar, e incompetent, altfel ar fi stiut ca nu se merge la shopping cu nevasta. Inclusiv din ratiuni economice. Imbatranit brusc, bietul varan ridica cu un efort vizibil cele 4 sacose si se taraste cu viteza melcului dupa consoarta vizibil ofuscata.
Buna profesionista,
FIT ma abordeaza cu un zambet
artificial: “Buna ziua, sunteti fumator?”. “Buna. Nu” Se face ca nu observa complimentul, rasufla
usurata, ma saluta si atat. A scapat repede, daca eram fumator trebuia sa se
oboseasca sa-mi recite tot textul. Asa poate sa se uite linistita prin Iphone-ul
cu care a dotat-o sponsorul oficial. Relativ linistita. O incurca putin
unghiile multicolore de 2 cm. Ma prefac ca ma mai uit putin la reviste, apoi,
cu o incapatanare demna de o cauza mai buna, imi continui drumul spre
destinatia finala: cheltuirea banilor.
Reusesc sa evit cu o miscare maiastra carucioarele pline care circulau pe contrasens, impinse haotic de fericitii cheltuitori si ma apropii de punctul vamal galerie-hypermarket. Aici ma intampina unul dintre personajele principale nelipsite in toate mediile similare: agentul de paza de la intrare, care monitorizeaza iesirea cu o vigilenta cerberiana. Desi este orientat spre mine doar cu partea dorsala, incep prin a-l intreba respectuos: “Ce faci, mosule?”. Pe de o parte, pentru ca sunt un tip amabil. Pe de alta parte, pentru ca asa arata. Chiar si dupa ce s-a intors cu fata catre mine. Sau mai ales atunci. Nu stiam ca angajeaza si pensionari pentru a asigura ordinea publica. Junele septuagenar interbelic nu pare a fi in stare sa o asigure nimic. Nici macar cu RCA sau CASCO. Aspectul de apevist iesit la pensie (hm, pare o contradictie in termeni) e intregit de mustata carunta, cu colturi ce verticalizeaza mai bine decat echipele Procurorului. Se uita incruntat la mine. Ma apropii temator. Brusc, inteleg tot: Mos Teaca nu se incrunta la mine, de fapt el doar facea eforturi uriase sa ma vada. Dupa cum se uita, cred ca ma vede doar cu auzul. Un fel de Batman mioritic… Se incapataneaza sa priveasca inainte, incercand sa capteze cat mai multa lumina prin cristalinul sau opacizat. E clar, omul vrea dar nu mai poate. Vigilenta sa e limitata de campul sau vizual. Adica la maxim un metru. E bine ca i-a prostit si mai ia un salariu. Omul n-are nicio vina. Fraieri sunt aia care l-au angajat.
Vesnic recunoscator pentru ca mi-a permis accesul, patrund in viteza pe langa el. Acesta fiind si motivul pentru care franez prea tarziu. Moment in care constat ca am intrat cu mana goala: nu am luat carucior. Injur putin principiile de organizare care nu le-au permis sa lase si in interior cateva carucioare. Normal, doar suntem comercianti, de ce sa cream conditii cumparatorilor pentru a cheltui mai multi bani? Nu sunt in stare sa cumpere doar cat intra in cosurile minuscule plasate strategic doar la intrare? Cum, cosurile ar genera vanzari suplimentare daca ar fi uniform imprastiate prin tot magazinul? Nu cred… Oricum, sa vinzi mai mult pare a fi uneori o conceptie invechita, retrograda, care nu e in concordanta cu gandirea strategica a multor mari companii care au binevoit sa intre in tara asta. Noroc de ei, altfel nu am fi invatat multe. Despre cum nu se face. Dar pe tema asta sunt multe de spus, merita un articol dedicat, asa ca o sa revin cu alta ocazie. Ce fac fara carucior? Nimic. Mai ales ca-mi suna telefonul. E important, asa ca raspund. Vorbesc la telefon. Si ma plimb. Am multe de discutat, asa ca decid sa continui sa ma plimb singur printre rafturi. Asta pana imi dau seama ca nu sunt singur. Am un satelit. Un tanar isi plimba caruciorul in jurul meu. Dupa inca 10 minute decid ca-l incurc, asa ca incerc sa parasesc zona. Incerc inutil. Tanarul pare sa aiba un singur scop in viata: eu. Ma urmeaza ca un caine credincios. Se uita fix la mine, cu ceva din subtilitatea elefantului. Probabil ca eu nu ar trebui sa-mi dau seama. Nu sunt obisnuit sa mi se acorde atata atentie. Incep sa ma simt de parca as traversa Parcul Operei din Bucuresti. Mai fac cativa pasi. Satelitul anexat la carucior ma urmeaza. Decid sa raspund cu aceeasi moneda. Ma intorc spre el si-l studiez. Caruciorul sau e semigol. Contine doar un sac de mancare pentru caini si un bax de apa si unul de hartie igienica. Adica ce putea sa arunce in viteza in carucior astfel incat sa para plin. La prima vedere, are tot ce-i trebuie pentru a inchide circuitul: sa manance, sa bea si sa stearga toate urmele faptei. Totusi, mancarea nu cred ca-i pentru el, desi are fata de buldog. Moment in care imi pica fisa: e caine de paza deghizat in client. Tot ce are in carucior e pus acolo doar de forma. E greseala mea, e evident ca nu ma potrivesc in peisaj: ma plimb cu mana goala printre rafturi si ma prefac ca vorbesc la telefon. In plus, mi-am permis sa plec de acasa nebarbierit, deci e clar: am fata de suspectul perfect. Desi, daca ma uit mai atent, ar putea la fel de bine sa fie invers. Tatuajele negre de pe gatul sau sunt aproape invizibile deoarece nu contrasteaza deloc cu piela sa tipica de Sioux consagvinizat cu Comanche originar din zona Gangelui. Nu sunt sigur daca ce se aude din castile atarnate neglijent pe langa urechile lui e manea sau Tudor Gheorghe. Pana sa ma lamuresc, o voce autoritara rasuna de sub hainele lui. Initial se blocheaza. Apoi imi zambeste jenat. A fost desconspirat. Scoate statia de sub geaca si raspunde luand pozitia de drepti. “Da, sefu’. La jucarii? Sa traiti, vin imediat.” Visul sau de a deveni Chuck Norris s-a naruit. In loc sa-l prinda pe suspectul perfect (adica io), trebuie sa faca ordine la jucarii. Asta daca are noroc si trebuie sa desparta doi Domni Goe care se bat pentru un Sponge Bob teleghidat. Altfel, la cati copii sunt acolo, e posibil sa fi avut noroc sa-l fi chemat sa foloseasca hartia igienica din carucior.
Reusesc sa evit cu o miscare maiastra carucioarele pline care circulau pe contrasens, impinse haotic de fericitii cheltuitori si ma apropii de punctul vamal galerie-hypermarket. Aici ma intampina unul dintre personajele principale nelipsite in toate mediile similare: agentul de paza de la intrare, care monitorizeaza iesirea cu o vigilenta cerberiana. Desi este orientat spre mine doar cu partea dorsala, incep prin a-l intreba respectuos: “Ce faci, mosule?”. Pe de o parte, pentru ca sunt un tip amabil. Pe de alta parte, pentru ca asa arata. Chiar si dupa ce s-a intors cu fata catre mine. Sau mai ales atunci. Nu stiam ca angajeaza si pensionari pentru a asigura ordinea publica. Junele septuagenar interbelic nu pare a fi in stare sa o asigure nimic. Nici macar cu RCA sau CASCO. Aspectul de apevist iesit la pensie (hm, pare o contradictie in termeni) e intregit de mustata carunta, cu colturi ce verticalizeaza mai bine decat echipele Procurorului. Se uita incruntat la mine. Ma apropii temator. Brusc, inteleg tot: Mos Teaca nu se incrunta la mine, de fapt el doar facea eforturi uriase sa ma vada. Dupa cum se uita, cred ca ma vede doar cu auzul. Un fel de Batman mioritic… Se incapataneaza sa priveasca inainte, incercand sa capteze cat mai multa lumina prin cristalinul sau opacizat. E clar, omul vrea dar nu mai poate. Vigilenta sa e limitata de campul sau vizual. Adica la maxim un metru. E bine ca i-a prostit si mai ia un salariu. Omul n-are nicio vina. Fraieri sunt aia care l-au angajat.
Vesnic recunoscator pentru ca mi-a permis accesul, patrund in viteza pe langa el. Acesta fiind si motivul pentru care franez prea tarziu. Moment in care constat ca am intrat cu mana goala: nu am luat carucior. Injur putin principiile de organizare care nu le-au permis sa lase si in interior cateva carucioare. Normal, doar suntem comercianti, de ce sa cream conditii cumparatorilor pentru a cheltui mai multi bani? Nu sunt in stare sa cumpere doar cat intra in cosurile minuscule plasate strategic doar la intrare? Cum, cosurile ar genera vanzari suplimentare daca ar fi uniform imprastiate prin tot magazinul? Nu cred… Oricum, sa vinzi mai mult pare a fi uneori o conceptie invechita, retrograda, care nu e in concordanta cu gandirea strategica a multor mari companii care au binevoit sa intre in tara asta. Noroc de ei, altfel nu am fi invatat multe. Despre cum nu se face. Dar pe tema asta sunt multe de spus, merita un articol dedicat, asa ca o sa revin cu alta ocazie. Ce fac fara carucior? Nimic. Mai ales ca-mi suna telefonul. E important, asa ca raspund. Vorbesc la telefon. Si ma plimb. Am multe de discutat, asa ca decid sa continui sa ma plimb singur printre rafturi. Asta pana imi dau seama ca nu sunt singur. Am un satelit. Un tanar isi plimba caruciorul in jurul meu. Dupa inca 10 minute decid ca-l incurc, asa ca incerc sa parasesc zona. Incerc inutil. Tanarul pare sa aiba un singur scop in viata: eu. Ma urmeaza ca un caine credincios. Se uita fix la mine, cu ceva din subtilitatea elefantului. Probabil ca eu nu ar trebui sa-mi dau seama. Nu sunt obisnuit sa mi se acorde atata atentie. Incep sa ma simt de parca as traversa Parcul Operei din Bucuresti. Mai fac cativa pasi. Satelitul anexat la carucior ma urmeaza. Decid sa raspund cu aceeasi moneda. Ma intorc spre el si-l studiez. Caruciorul sau e semigol. Contine doar un sac de mancare pentru caini si un bax de apa si unul de hartie igienica. Adica ce putea sa arunce in viteza in carucior astfel incat sa para plin. La prima vedere, are tot ce-i trebuie pentru a inchide circuitul: sa manance, sa bea si sa stearga toate urmele faptei. Totusi, mancarea nu cred ca-i pentru el, desi are fata de buldog. Moment in care imi pica fisa: e caine de paza deghizat in client. Tot ce are in carucior e pus acolo doar de forma. E greseala mea, e evident ca nu ma potrivesc in peisaj: ma plimb cu mana goala printre rafturi si ma prefac ca vorbesc la telefon. In plus, mi-am permis sa plec de acasa nebarbierit, deci e clar: am fata de suspectul perfect. Desi, daca ma uit mai atent, ar putea la fel de bine sa fie invers. Tatuajele negre de pe gatul sau sunt aproape invizibile deoarece nu contrasteaza deloc cu piela sa tipica de Sioux consagvinizat cu Comanche originar din zona Gangelui. Nu sunt sigur daca ce se aude din castile atarnate neglijent pe langa urechile lui e manea sau Tudor Gheorghe. Pana sa ma lamuresc, o voce autoritara rasuna de sub hainele lui. Initial se blocheaza. Apoi imi zambeste jenat. A fost desconspirat. Scoate statia de sub geaca si raspunde luand pozitia de drepti. “Da, sefu’. La jucarii? Sa traiti, vin imediat.” Visul sau de a deveni Chuck Norris s-a naruit. In loc sa-l prinda pe suspectul perfect (adica io), trebuie sa faca ordine la jucarii. Asta daca are noroc si trebuie sa desparta doi Domni Goe care se bat pentru un Sponge Bob teleghidat. Altfel, la cati copii sunt acolo, e posibil sa fi avut noroc sa-l fi chemat sa foloseasca hartia igienica din carucior.
Reusesc sa termin de vorbit la
telefon si ma apuc de treaba. Apuc un borcan de cafea solubila si dau sa-l pun
in carucior. Care carucior?! Simteam eu ca lipseste ceva. Ma uit cu parere de
rau la recipientul cu substanta energizanta care-mi alina diminetile si
efectuez o tentativa nereusita de a-l repozitiona pe raft. Nereusita pentru ca
privesc eticheta cu o secunda mai mult decat de obicei. Si realizez ca eticheta
ma anunta ca acum produsul are un gust mai bogat. Deci un geniu al marketingului
a decis sa ma anunte ca pana acum mi-a vandut la acelasi prêt un produs cu gust
mai slab?! O fi un nou curent in marketing:
“va spunem cat de prosti am fost, iar voi trebuie sa credeti ca de acum
suntem mai buni!” “Doar pana acum v-am pacalit, de acum trebuie sa credeti ca
suntem sinceri!” E posibil sa fiu eu rautacios, iar sloganul cu pricina sa fie
doar banalul rezultat al unui conflict interdepartamental traditional dintre
directorul de productie si cel de marketing. Asta de la marketing stie putin
mai bine cu cuvintele si-l paraste pe ala de la productie pentru ca facea
cafeaua proasta. Mai proasta decat o secretara. Pentru a inlatura orice dubii,
precizez: mai proasta decat o face o secretara. Cafeaua. Ah, ma scuzati, am
vrut sa spun Assistent Manager. De asta imi place limba romana, pentru ca e mai
bogata decat altele. Ca sa traduci un cuvant din romana, e nevoie de doua
cuvinte englezesti. Ar mai fi o varianta: prin manevre machiavelice specific
mediului corporatist, sefu’ de la marketing a reusit sa-l expulzeze pe sefu’ de
la productie, apoi si-a sunat un prieten(a). Nu ca sa-l intrebe, ci ca sa-l
angajeze, ceea ce surprinzator, i-a reusit (!), iar acum a inceput sa-i scoata
meritele in evidenta.
Dar e cazul sa nu mai aberez si sa
ma apuc iar de treaba. Incep prin a-mi elibera mainile de borcanul mincinos si
ma canalizez spre iesire: un alt geniu al comertului a decis ca nu poti sa-ti
iei carucior decat din parcare. O grija fata de client care ma induioseaza pana
la lacrimi. Ies cu mainile in buzunare, evitand cu grija sa-l inoportunez pe
Mos Teaca, care discuta cu colegul tatuat de etnie incerta. Pare o sedinta importanta
a departamentului Security, trebuie sa maresc
frecventa pasilor ca sa ma intorc inainte sa se termine. Sper ca se vor
bucura sa ma revada cand o sa revin cu caruciorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu