SHOPPING - partea a treia

La ieşire dau nas în nas cu Pididi varianta autohtonă. Dar cu clare origini indo-hindustane. Cel putin aşa o indică tenul. Culoarea asta nu poate fi obţinută în solar.  Creştinul e plin de lanţuri la gât. M-am prins că-i creştin după crucea enormă atârnată de cel mai lung lanţ. Şi Caraimanul ar fi invidios. Lanţul pare a fi cam lung, probabil de asta şi merge aşa încet: o mişcare de tangaj ar cauza o bălăngănire prea accentuată a crucifixului care l-ar lovi periodic în cele 2 puncte sensibile. Dacă le are…
De aici şi mişcarea de ruliu cu amplitudine maximă pe care reuşeşte să o imprime prin mersul legănat de tip Căpâlna. Costum sport, hanorac, încălţat cu tradiţionalii Adidas ultimul model. Crede el. De fapt a luat ce a găsit mai scump. Încălţările sunt atât de noi încât mi-e clar că s-a încălţat în parcare. Imediat dupa ce a coborat din maşină a făcut un efort şi a scos şlapii, încalţându-se cu ăştia noi. Modelul cu toc. Ca să-l ajute să pară mai impunător. Împreună cu muşchii săi. Vizibil antrenaţi prin skandenberg la perete. Iar ochii săi ageri lasă să se intrevada o inteligenţă antrenată la şah. Cu acelaşi perete. Ca să poată câştiga şi el. O fi reuşit să-şi dea marţ? Doar dacă i-au intrat zaruri bune… S-a prins că mă uit la el. Asa că-şi ascunde ochii. După ochelarii de soare D&G. Sau pentru că nu-i obişnuit cu lumina zilei. Cei din rasa lui sunt în general animale nocturne. Ei atunci lucrează. De fapt produc. Cei care lucrează plătesc si impozite. Ceea ce la ei nu-i cazul. Deghizarea e completată de gluga ridicată pe cap, care-i conferă un aer intelectual de călugăr renascentist. Probabil că aşa crede el că e în tendinţe. Sau pur şi simplu se aştepta ca înăuntru să plouă.

Deodata, răsună un sunet care pare cunoscut. Şi continuă să sune. Nu l-am mai auzit de mult. Depun un efort intelectual lăudabil şi-mi amintesc: e Nokia Tune! Depistez şi sursa: răsună dinspre buzunarul stâng al hanoracului. Pididi nu pare a fi capabil să depună un efort intelectual similar. Aşa că nu se prinde că-i sună telefonul. Ori e surd, ori e tâmpit, ori pur si simplu nu ştie cum sună pentru că abia l-a furat. Pardon: procurat. Ar mai fi o variantă: nu ştie să-l seteze. În epoca noastră, asta fac prima dată până şi octogenarii când îşi schimbă telefonul: modifică sunetul de apel. Gata, a durat mai mult, dar m-am prins: normal că nu poate să-l seteze, pentru asta ar trebui să ştie să citească… Nu-i nimic, o sa vină si pentru ei vremuri mai bune. Guvernul e în plină campanie, panouri stradale cu mesaje stupide sunt împraştiate în toată ţara: cică puradeii lor vor să devină combinatori pentru că nu stiu că pot să devină doctori. Chiar buni chirurgi aş spune. Pentru că au asta în gene. Tot arborele lor genealogic operează foarte bine. Mai ales la lumina întunericului.

Pididi devine bănuitor. Al şaselea simţ i-a zis că ceva se întâmplă. Îşi scoate ochelarii şi desconspiră doi ochişori micuţi de viezure care încep să scotocească iscoditori împrejurimile. Cred că arborele l-a operat si pe ăsta. De fapt l-a trepanat. El pare să audă cu ochii. Aşa că reuşeşte într-un  final, cu un efort paroxistic al sinapsei dintre cei doi neuroni, să identifice sursa. E chiar telefonul lui! Îl scoate din buzunar şi începe să caute o tastă. Nu e uşor, sunt multe. Prea multe. Vede şi nişte semne ciudate pe ele. De neînţeles. A auzit că s-ar numi litere. Şi cifre. Constat că e si daltonist. Nu găseşte tasta verde. Pana la urmă reuşeşte. Răspunde şi începe să vorbească pe nas cu o voce neoperată de polipi. “Halo. Ce-am făcut? Nu io, bre! Mă jur pe ce am mai sfânt, să moara copiii mei nenăscuţi dacă am făcut ceva!” Jurământ specific etniei. Decid să mă îndepărtez rapid, mi-e teamă să nu se ia. Cam după 5 metri reuşesc să ies din raza de acţiune a parfumului pe care şi l-a turnat în cap cu borcănelul.

In sfârşit, ajung în parcare. Reiau căutarea unui carucior. Găsesc carucior. Nu găsesc monedă. De când am ajuns aici mi-a picat fisa de atâtea ori încât am epuizat stocul. Trebuie să găsesc altă soluţie. Întâi încerc varianta “Aurolac”. Scanez parcarea în căutarea unui carucior părăsit. Poate am noroc de clienţi care nu se obosesc să-şi ia fisa înapoi. Mă liniştesc repede (nu-mi mai pică fisa pentru că nu mai am) când văd un agent de pază vigilent. Care a făcut curat in parcare, tocmai ce a arestat 2 cărucioare. Le înfinge pe rând în grămadă şi recuperează ambele fise. Cu un aer satisfăcut, le introduce în buzunarele proprii. După care işi reintră în rol. Se încruntă şi priveşte vigilent în jur. Se pare că la ăştia funcţionează diviziunea muncii. Din tagma lui, pare a fi cel mai înalt pe care l-am văzut până acum. Probabil ca sa vadă mai uşor peste maşini. Eu înclin totuşi să cred că se uita după infractori. Înclin degeaba. Doar Turnul din Pisa inclină într-un mod util. Vigilentul îmi demonstrează asta când ia startul brusc spre alt carucior. E clar, n-am stofă pentru varianta “Aurolac” (de fapt concurenţa e prea mare şi nu vreau să recunosc). Variantă pe care înţeleg că trebuie trebuie să o redenumesc. Deoarece a evoluat şi s-a metamorfozat în varianta “Bodyguard”. Trebuie să plec şi de lângă ăsta până nu începe să danseze cu lupii. Aşa că încerc o variantă mai civilizată. Părăsesc parcarea şi reintru în galeria comercială. Intru în primul magazin. Încerc să schimb un leu cu 2 fise. Eşec total. Sunt refuzat nepoliticos. La fel şi în al doilea magazin. La fel şi în al treilea. La fel şi în al patrulea. În al cincilea, norocul mi se schimbă. Aici sunt refuzat politicos. Plin de recunoştinţă, ies din magazin făcând plecăciuni.

Ajung iar in hol. Nehotărât, mă uit in jur. De fapt, întâi mă înjur. Zăresc o farmacie. Îmi amintesc că am de cumpărat şi un medicament. In plus, sper ca discipolii lui Asclepios îmi vor trata carenţa acută de fise. Conform regulii “clientul nostru, stăpânul nostru, şi-i schimbăm bani doar dacă ne cumpără ceva”, mă aştept să rezolv simultan două probleme, aşa că devin rapid clientul farmaciei.  Evaluez rapid situaţia: farmacie de tip autoservire, iar în incintă acţionează mai mult personal decât clienţi. Două farmaciste rearanjează produsele de pe un raft. A treia farmacistă e la tejghea,  serveşte un cuplu. Se pare ca am noroc, alţi clienţi nu mai sunt, deci voi rezolva repede. Aşa am presupus. Normal, cum aventura de la shopping-ul de azi a început cu stângul, continuă la fel. La fel ca la şotron. Adică sar într-un picior. Deci continui să sar in stângul. Şi să aterizez tot în el. Cuplul in cauză are mai multe de cumparat. Şi de întrebat. Admir profesionalismul farmacistei, care le răspunde cu răbdare la fiecare întrebare. Înteleg totuşi că mai durează,aşa că încerc să utilizez celelalte resurse disponibile. Cel puţin aşa am crezut, că ar trebui să fie disponibile pentru clienţi. Mă îndrept spre colegele care continuă să rearanjeze câteva flacoane de şampon şi încerc o abordare politicoasă: “nu vă supăraţi, aţi putea…” Mi-o taie instant. Nu se supără, dar nici nu mă lasă să termin  întrebarea. Îmi răspunde pe un ton vizibil deranjat: “mergeţi la rând, vă serveşte colega”. Probabil că aici organigrama contine “aranjatori” şi vânzători, un concept revoluţionar de retail, pe care inteligenţa mea limitata îl înţelege mai greu. Mă reaşez disciplinat la rând. Mai ascult câteva minute argumentele de bun simţ oferite celor doi pe un ton răbdător şi într-o înşiruire logică care dezvăluie o anumită experienţă pedagogică. Deodată, norocul îmi surâde iar: uşa dinspre depozitul farmaciei se dechide şi se introduce, cu părul in vânt, tânără şi neliniştită, chiar ea. Şansa mea. Aşa am crezut până ce am văzut că transporta o cutie cu medicamente. Of, încă o “aranjatoare”. Treptat, mi s-au năruit toate speranţele. Întâi a închis uşa, curentul a dispărut, ceea ce a generat şi dispariţia efectului de tânără şi neliniştită. Aşa că a rămas doar brunetă. Cu ochii mari şi pulpele la fel. Cu o privire expertă a evaluat situaţia raftului din spatele tejghelei. Mai nou, deseori i se spune recepţie, dar nu ştiu exact care sunt criteriile de departajare, aşa că voi utiliza în continuare termenul consacrat de Take, Ianke si Cadîr. În urma evaluării, şi-a creat ei însăşi o problemă logistică pe care a rezolvat-o urgent. Avea de umplut un mare loc gol in partea stângă a raftului. Aşa că şi-a aşezat cutia cu medicamente pe un scaun situat in partea dreaptă a raftului. Distanţa nu era mare, cel mult 5 metri. Ăsta a fost momentul când am început sa o suspectez că nu e brunetă naturală. A luat două cutii de Humex , a făcut caţiva paşi, apoi le-a poziţionat ordonat pe raft. S-a întors la cutia amplasată pe scăunelul aferent. A repetat operaţiunea de 4-5 ori. Sau 6. Până a completat un rând. Am crezut că norocul îmi surâde iar. Că a terminat cu merchandising-ul şi că se va ocupa de client. Recte, eu. Din nou, presupunere greşită. A început să completeze şi al doilea rând. Ăsta a fost momentul care m-a determinat să-i studiez rădăcinile părului. Încă deţin o acuitate vizuală peste medie, aşa că o astfel de analiză dă rezultate inatacabile dacă obiectul de studiu e situat la mai puţin de 5 metri. Rezultatul este incontestabil: este brunetă! Pentru o clipă, asta îmi demolează violent ideile preconcepute de mascul misogin blondofob. O privesc răbdător cum termină rândul doi şi-l începe pe al treilea. Continuă să alerge între raft şi cutia cu medicamente, cu câte 2 cutiuţe de Humex în mânuţe, cu o îndârjire demnă de o cauză mai bună, încât încep să cred că ăsta este modul ei de a-şi întreţine silueta. Când termină şi rândul al treilea, simt că norocul îmi surâde: fata a decis să-şi crească productivitatea. Mută un scaun în partea stângă a raftului şi pune pe el cutia cu medicamente. O decizie admirabilă, care o face să crească brusc în ochii mei: acum nu-şi mai mişcă pulpele, doar dă din manuţe şi termină rândul 4 în mult mai puţin timp decât i-a luat să le completeze pe primele 3. Încearcă să se volatilizeze, dar farmacista profi pe care o admiram mai devreme mi-o pasează din voleu. “Georgiana, te rog treci la casa libera si ocupa-te tu de domnul.”  Georgiana abordează o mimică dură şi mă întreabă ce-mi doresc cu delicateţea unui rinocer. Mă gândesc la ce-mi doresc, în timp ce mă uit fix la buzele ei, imaginaţia începe să-mi zburde, apoi clipesc des şi reuşesc să-mi desprind privirea de acolo pentru a încerca să formulez un răspuns diplomatic. O întreb de medicamentul X. Îmi zâmbeşte cu un aer superior, apoi îmi demonstrează ca ştie mai multe decat mine: “ De care doriti: de copii, de adulţi, de bătrâni, suspensie, sirop, comprimate sau supozitoare?” M-a copleşit, nu ştiam că sunt atât de multe. Încep să mă întreb dacă varianta pe care o caut chiar există. Dar încerc marea cu degetul: “Fiole aveţi?”. I-am năruit universul! A realizat că nu-i perfectă. Brusc devine umană. Zâmbeşte jenată şi mă intreabă câte fiole. Eu cer 5, ea mi le dă, eu plătesc, ea îmi dă rest, inclusiv fisa mult visată!

Alerg fericit în parcare, bag fisa şi înhaţ în sfârşit căruciorul care incepea sa devină băiatul morgan. Fac greşeala să mă uit la ceas: au trecut 30 de minute de când am venit aici şi tot ce am cumpărat sunt 5 fiole, care nici nu fac parte din listă! Măcar am cărucior. Deja simt că astrele s-au aliniat. De acum, depinde doar de mine. Cred…

Împing hotărât căruciorul. Simt în vene ca şotronul s-a terminat.

-         va urma - 

Image: renjith krishnan / FreeDigitalPhotos.net