SHOPPING - partea a patra

Mândru că am devenit fericitul posesor temporar al unui cărucior, îl împing încrezator, privind mândru in jur.  Pentru a nu cădea pradă altor tentaţii, traversez galeria comercială în pas de marş. Ştiu că la intrare urmează să mă întâmpine cerberul interbelic, aşa că-mi pregătesc un rânjet sfios cu care să-i adresez un “bine v-am regăsit”. Dar Moş Teacă nu-mi acordă atenţie, e prea ocupat. A găsit un obiect suspect. Doi tineri au încercat să intre împreună cu copilul din dotare, pe care l-au accesorizat cu un biberon. Mai scrofulos la datorie decât Pristanda, Moş Teacă a ochit biberonul şi
încearcă să-l sigileze într-o punga etanşă. Aşa e procedura! Ah, iubesc nespus aceasta formulare! Cam la fel de mult cât îl iubesc şi pe Pididi-ul anterior si tot neamul lui bronzat. Tinerii părinţi încearcă să-i explice. Moş Teacă nu pare să înţeleagă. Îşi ia în serios rolul de autoritate locala. Ceea ce nici bebe nu pare să înţeleagă. El ştia că bunicul e de treabă. Ăsta o fi altfel de bunic, oare de ce-i ia biberonul?! Oamenii au o ultimă tentativă logică. Adică încearcă să utilizeze argumente logice. “Am luat biberonul pentru că vrem să-i dăm să bea. Dacă-l sigilaţi în punga aia, n-o sa mai avem cum.” Moş Teacă încearcă stângaci să empatizeze şi cere lamuriri. “ De ce?” “Pentru că mi-l închideţi în punga aia!” Eu aş fi vorbit şi despre microbi… “Nu aveţi cum să credeţi că l-am luat din magazin, nu vedeti că e folosit, nu-i nou?” Nu. Nu vede. Mustăciosul mustăceşte neliniştit. Nu-i e clar, aşa că mai încearcă o întrebare. “Ah, nu, de fapt întrebam: nu rezistă, de ce să-i daţi să bea?” Nu mai pot să mă abţin, încep să râd. Îşi ridică privirea dintre vârfurile mustăţilor şi se uită ameninţător în direcţia mea. Nu-mi fac probleme, nu are cum să mă vadă, sunt în afara razei sale vizuale, adică la peste 2 metri de el. Bebe începe şi el sa râdă. Părinţii lui se încruntă la mine. Se pare că am complicat situaţia. Devin brusc serios, mă uit concentrat şi încruntat doar la lista mea de cumpărături şi trec pe lânga ei ca şi cum nu am nicio legătură cu situaţia. Ceea ce e foarte adevarat.

In sfarsit, am intrat! Am tot ce-mi trebuie, inclusiv cărucior, aşa că încep să îndes în el în timp ce tai de pe listă. Trec in viteză pe lângă zona IT, dar îmi amintesc brusc ca am nevoie de un mouse, aşa că efectuez o manevră magistrală  de întoarcere cu frână de mână şi încep sa caut. Şi caut. Şi caut. Până mă decid să cer ajutorul. Identific două doamne cu aspect de casnice, dar îmbracate in uniforma locală şi cu ecusoanele aferente, care se sprijină de raftul cu imprimante. Le ascult involuntar şi îmi dau seama că aşa e: au nevoie de sprijin. Discutau aprins ultima emisiune “Noră pentru mama”. Se pare că Vasilica, pe lângă faptul că a afumat ghiveciul şi a uitat să dea apă la găini, a bârfit-o pe mama lui Orlando, ceea ce a enervat-o teribil pe mătuşa lui Marcelo şi i-a cauzat un atac cerebral (mai cerebral decât toată emisiunea) bunicii fratelui unchiului lui Săndel, care a reacţionat violent şi şi-a chemat singură ambulanţa. Îndrăznesc totuşi să întrerup această discuţie cu reale valenţe academice şi întreb unde pot să-mi găsesc şoarecele, dar mi-o retează autoritar: 

- Întrebaţi un reprezentant de la raionul IT!

- Păi, suntem la raionul IT, nu lucraţi aici?

- Noi doar treceam, întrebaţi-l pe băiatul de la IT!

Aşa e, ele doar treceau stând pe loc, efectuând o mişcare statică de neegalat. Încerc să mai întreb unde l-aş putea găsi pe omul in cauza, dar telespectatoarele părăsesc zona vizibil agasate de tupeul incultului nepoliticos care a îndrăznit să le întrerupă. Întrebarea mea rămâne în aer, doar nu e treaba lor să mă ajute pe mine să găsesc Nordul. Ce, ele-s busole?! 

Nu-i nimic, mă descurc şi singur. Identific un tânăr slăbuţ şi foarte amabil care discută cu un client despre câteva laptopuri. Îmi place ce şi cum spune, aşa că ascult răbdător şi aştept să-şi rezolve clientul, mai ales că după telenovelistele anterioare mi-ar face bine o cură de bun simţ. Dar tânărul excelează: se scuză o secundă şi mă abordează şi pe mine. Reuşeşte o jonglerie admirabilă şi tratează ambii clienţi simultan, fără să pară deranjant pentru niciunul dintre noi. Are un talent de vânzător, pe care-l întâlneşti destul de rar la reprezentanţii IT, aceştia fiind în general oameni extrem de tehnici şi atât de bine intenţionaţi încât reuşesc în cel mult 30 de secunde să te îngroape în minim 50 de acronime de neînţeles pentru noi, muritorii de rând. Înainte să-mi dau seama, am în mână un mouse ieftin şi bun. Încerc să plec, dar tânărul se uită în căruciorul meu şi-mi aplică lovitura de graţie:

-         Mai aveţi de cumpărat şi alte produse? Dacă le luaţi doar pe acestea, pot să vi le încasez eu aici pe toate, ca să nu mai staţi la coada la ieşire.

Am mai auzit legenda asta urbană, dar nu m-am aflat niciodată printre beneficiari: la casa de la raionul IT&C pot să încaseze orice produse. Daca vor… Mut de admiraţie şi copleşit de atâta amabilitate, îi arat lista. Apoi reuşesc să-mi descleştez fălcile şi-i multumesc frumos. Apoi îl salut şi-i urez serviciu usor. Iniţial se blochează, apoi îmi mulţumeşte vizibil surprins. Se vede că i s-a întâmplat destul de rar. Redescopăr cu un gust amar că oamenii din această categorie profesională nu sunt obişnuiţi să fie trataţi ca nişte oameni. De ce ar fi, doar sunt acolo ca să ne servească pe noi, nu?! Adevărat, dar dacă avem pretenţia să ne trateze cu respect şi amabilitate, trebuie să fim în stare să le răspundem cu aceeaşi monedă. Dar asta ţine de bunul simţ al fiecăruia, iar în Romania ăsta e un capitol la care mai sunt destule de îmbunătăţit.

Îmi continui periplul trecând pe lângă standurile amplasate strategic pe culoarul principal. O văd pe blonda fără gât de la Nivea care nu reuşeşte să-şi dezlipească telefonul de la ureche şi continuă nestingherită convorbirea. Cred că are o cartelă cu foarte multe minute: exact acelaşi lucru făcea şi saptămâna trecută. Probabil că vorbeşte cu părinţii. La cât e de urâţică, mi-e greu să cred că ar putea avea un prieten cu care să vorbească la telefon. Sau poate fi chiar şeful ei care-i dă în continuu indicaţii. Ar fi stupid să fie aşa, nu? Ar fi şi imposibil. Credeţi? Aşa am crezut şi eu până am văzut o şedinţă ţinută într-o benzinarie. De faţă cu clienţii. Condusă de directorul zonal care părea foarte mândru de această funcţie. Grijă şi respect faţă de clienţi? Momentan era mai important să fie el şef. Şi să arunce cu reproşuri în subalterni. Şi să vadă cât mai mulţi oameni că el e şef. Deh, să vadă lumea: “moşia moşie, foncţia foncţie”. Off, modestia pare a fi o virtute greu de priceput pentru unii, mai ales pentru cei care uită repede de unde au plecat.

Fata de la Gillette mă abordează profi şi începe să-mi explice despre noile lor aparate de ras revoluţionare. O întreb dacă vine şi Răzvan. Nu înţelege. Nici eu nu înteleg de ce s-a băgat băiatul lui tata în campania asta. Rar am văzut om care să recite mai fals. Poate Hagi?! Chiar, de ce-şi bat joc unii de imaginea lor în halul ăsta? O fi chiar aşa de greu să stai în banca ta, să faci doar ce ştii să faci mai bine şi să nu încerci să pari mai vedetă decât eşti? Se pare că da…

La standul cu citrice e plin cu lămâi second hand care au mai fost stoarse o dată. Admir în treacăt culorile pastelate ale mucegaiului ce le acoperă parţial. Probabil că astea nu sunt lămâi pentru salată, ci pentru tratamente antigripale avansate. Sau e o promoţie de tipul “la una, una gratuită”. Adică la o lămâie, primeşti o doză gratuită de penicillium. Totuşi, doza gratuită mi se pare prea mică, o să revin când lămâile astea o să fie acoperite în totalitate de mucegai. Prefer fructele într-o singură culoare, deci o să mă întorc când vor fi gri.

  

-         va urma - 

Image: renjith krishnan / FreeDigitalPhotos.net