Shopping – partea a cincea

Înaintam încet prin mulţime (eu şi căruciorul) precum siamezii până când reuşesc să-mi provoc un acces de independenţă şi reuşesc să mă dezlipesc de el. Ca să mă asigur că nu vine dupa mine, îl lipesc de un palet cu băuturi aşezat strategic în mijlocul coridorului dintre rafturile cu vinuri. Scanez rafturile în viteză şi decid să aleg un vin roşu mai sec decat un banc, în speranţa că voi avea bani să mai asortez şi
o friptură la el. Încerc să iau de pe raft o sticla de vin din soiul favorit, un vin cu indicatie geografica. Adică un vin bănăţean pe care mi l-a indicat un coleg din podişul transilvan. O cadarcă de Miniş, un vin sec dar aromat, genul de produs valoros cvasinecunoscut în ţară dar apreciat şi premiat peste hotare. Un talent specific românesc. Chiar şi pe raft pare să fie un produs de nişa nişelor. Adică pentru nişa celor mai înalţi de 1.90m. Iar dintre ei, doar nişa celor cu mâinile mai lungi. Încep să gândesc precum vulpea. “Mda, sigur e acru. Ia uite ce rosu e, se vede după culoare că-i acru. Nu merită nici să încerc să mă întind până la el.” Revin repede la gânduri mai umane. Aproape cinefile: eu când vreau să beau, beau. Iar când vreau să fluier, tot beau. Asa ca încep să caut soluţii. M-ar ajuta să urc pe ceva. Oare să încerc să mă urc pe cărucior? Am mai încercat cândva şi nu a ieşit bine. Ale naibii roţi, au început să se învârtă dupa ce m-am urcat în el. Şi am dărâmat marfa de pe rafturi. Dar am avut noroc, nu s-a spart nimic. Surprinzător. Posibil sa fie din cauză că eram lângă un raft cu pufuleţi. Dar nu sunt sigur. Ar trebui să verific.

Când credeam că am rămas în pană de soluţii, a răsărit soarele şi pe strada mea. Salvarea mea s-a concretizat în apariţia “băiatului de la vinuri”. Care s-a oferit să mă ajute înainte să apuc să deschid gura. I-am înaintat cererea mea verbală şi am aşteptat să o analizeze pentru a-mi furniza un termen decent de rezolvare. Dar omul era pus pe treabă şi nu avea timp de exprimările mele corporatiste. Aşa că mi-a furnizat răspunsul sub forma derulării unui proces tehnologic extrem de eficient. A scos o scară de sub raft, s-a urcat pe ea şi mi-a înmânat sticla mult dorită. M-am uitat semisatisfăcut la sticlă şi brusc am realizat că vinul nu era deloc acru. Ceea ce mi-a deschis apetitul. Şi i-am mai cerut una. Păi, dacă tot era cocoţat pe scară?! Nu m-a refuzat. Împrumutând din stilul unei minorităti conlocuitoare care tinde să devină majoritară, dacă tot am văzut că mi-a întins omul două degete, am decis să-l cer şi pe al treilea. Nu-i aşa că e bine când muncesc alţii în locul tău? Aşa că am plecat fericit mai departe cu 3 sticle de vin. Şi cu experienţa de viaţă îmbogaţită cu informaţii preţioase: când rafturile sunt prea înalte, fii sigur că prin zonă e ascunsă o scară. De fapt, e valabil în orice situaţie: de fiecare dată depinde doar de noi să găsim scara. Chiar dacă sună pretenţios a lecţie de viaţă emulată de vreun guru autoproclamat, chiar nu e. Aşa cum ne spunea un spot publicitar cu care am fost deseori îndoctrinaţi imediat dupa revoluţie, “dacă vrei cu adevărat, poţi!” Dar deseori este mai facil să găsim motivele pentru care nu se poate face ceva, începând de la strugurii care sunt prea acri şi terminând cu Carul Mic, care are drept defect principal faptul că este mai mic decât Carul Mare.

Iar am luat-o pe arătură! Mi s-o fi defectat busola? Sau GPS-ul? Doar mi-am propus să nu mai beau în timp ce scriu. Cel mult înainte şi după. Deci, mi-am continuat periplul căutând câte ceva accesorii pentru vin. A nu se înţelege că n-am tirbuşon acasă. Caut doar ceva de ronţăit. Pentru a minimiza riscurile de a plăti produse defectate de subsemnatul şi procedând conform lecţiilor învăţate în vizitele anterioare, lipesc căruciorul de raftul cu pufuleţi şi încerc un nou acces de independenţa, cu scopul bine definit de a găsi un produs tradiţional românesc: nachos. O denumire cam pretenţioasă pentru aceste bucăţele de mămăligă uscată şi presată, dar important e că sarea şi mălaiul grosier din ele generează papilelor gustative o senzaţie de sete continuă care nu poate fi stinsă doar cu 3 sticle de vin. Chiar, de ce am luat doar 3 sticle?! Nu-i nimic, acum ştiu unde găsesc scăriţa. Aşa că mă întorc brusc, decis să completez stocul. Se pare că m-am întors prea brusc. Iar tânărul care împinge hotărât un carucior din direcţia opusă nu avea ABS-ul la el. Aşa că s-a oprit cu o roată pe piciorul meu. Deşi distanţa de frânare a fost de 3 metri. Iar carosabilul era uscat. Şi nu prezenta urme de polei. Dar nici urme de frânare. Normal, singura frână am fost eu. Uite aşa, fără să vrei devii o frână în calea tineretului. Tânărul pletos coafat în stil Rasta mă priveşte răbdător clipind nedumerit. Probabil că de fapt empatiza cu mine, deoarece şi eu continuam să clipesc nedumerit. Pentru că nu înţelegeam de ce continua să staţioneze pe piciorul meu. Aşa că-mi exersez ultimele rezerve de amabilitate şi încerc o clarificare subtilă a situaţiei:

-  Vă rog să mă scuzaţi că aţi dat peste mine, dar dacă nu deranjez prea tare cu această rugăminte, aţi putea să faceţi un efort şi să mutaţi acum căruciorul dumneavoastră de pe piciorul meu?

Mă priveşte cu un aer tâmp. Înţeleg că nu a înţeles şi repet întrebarea. Nimic.

Încerc să adaug un argument decisiv în favoarea urgentării relocării căruciorului:

-  Dacă aţi fi avut în el mai puţin de 5 baxuri de apă, nu aş fi insistat.

Continuă să mă privească cu un aer tâmp, dar relativ misterios, ceea ce mă face să exersez printre dinţi gradele de comparaţie ale adjectivului tâmp. Reuşesc să mă opresc din acest exerciţiu lingvistic atunci când ajung la expresia “cel mai reprezentativ aer tâmp care este pe care l-am văzut vreodată”, a cărei enormitate era depaşită în acel moment doar de durerea surdă. Care urca mută spre genunchiul meu, insinuându-se orbeşte printre tibie şi peroneu în timp ce lupta cu îndârjire împotriva tuturor dizabilitaţilor sale. Aici începem să ne apropiem de punctul culminant, în care tânărul creţofolin se pare că înţeles că nu întelege ce încerc să-i comunic şi a decis să ia măsuri: a ridicat mânuţele de pe cărucior cu o lentoare demnă de viteza brucaniană cu care s-a modificat societatea noastră în ultimii 20 de ani. De altfel, nici nu avea motive să se grabească, căruciorul se mişca cu viteza constantă v₀=0, fiind influenţat decisiv de forţa de frânare exercitată de piciorul meu care se insinuase subtil sub gingaşa rotiţă. Mânuţele au continuat mişcarea ascendentă până au intrat în sfera de influenţă a pletelor rasta, oprindu-se în zona pe unde bănuiam eu că ar fi situate organele sale auditive. Confirmarea că presupunerea mea privind urechile sale era corectă am primit-o atunci cand mânuţele sale au început o mişcare descendentă decelarată care contrar forţei gravitaţionale părea să fie chiar mai lentă decât cea ascendentă. Cauza mi-a fost dezvaluită de bagajele purtate în cele două mânuţe, respectiv două căscuţe proaspăt extrase din urechile sale perfect camuflate sub freza de berbecuţ merinos rătăcit în transhumanţă. De fapt nu vedeam foarte bine ce ieşise din coafura fanului lui Bob Marley, dar am dedus că erau căşti după melodia care răzbătea năvalnic din ele. Dupa voce, părea a fi chiar idolul merinosului care încerca o psihanaliza subtilă şi, pe un ton lacrimogen, o sfătuia pe una să nu mai plângă.

     Obişnuiesc să-mi recunosc greşelile, aşa că nu-i reproşez nimic. În sfârşit acum înţeleg că dacă aş fi fost mai atent înţelegeam de prima dată că n-am ce să înţeleg, pentru că firele căştilor s-au împletit într-o simbioza perfectă cu onduleurile ovine, încât ochii mei de liliac diurn nu le-au observat. E posibil să fi fost de vină şi lacrimile mele pure, cu conţinut redus de nitraţi, care mi-au inundat ochii ca un tsunami atunci când căruciorul lui a escaladat piciorul meu. Care s-a aplatizat instant, devenind chiar puţin concav. Acum înţeleg în sfârşit explicaţiile auzite în copilărie, când  unii profesori ne povesteau că asta e diferenţa: forma concavă e cea “care ţine apa”. Aşa e, acum piciorul meu ţine apa. Exact 5 baxuri.

În sfârşit, a binevoit să mă elibereze. Se scuză zâmbind amabil şi mă părăseşte trăgând după el şi instrumentul de tortură. Aşa e, suntem un popor risipitor. Şi chinezii folosesc apa în acelaşi scop, dar unitatea de măsură e picătura, nu baxul de 12 litri. Se pare că nici la tortură nu ne prea pricepem. Măcar ne străduim permanent. O experimentăm zilnic pe pensionari. Care se încăpătânează să reziste. Să reziste. Să reziste. Să reziste.

Încerc să părăsesc şi eu locul carnagiului. Ochişorii mei înlăcrimaţi îmi provoacă o dorinţă nestavilită de a cumpăra şerveţele. Împing căruciorul şchiopătând şi ajung cu greu la rafturile cu şerveţele şi alte hârtii absorbante. Inclusiv hârtie igienică. Aş lua şi eu, dar sunt atâtea forme şi culori încât procesul de selectie devine insuportabil. Aproape la fel ca si o campanie electorală. Adica oricat te uiti, tot pentru un rahat alegi. Acum aş alege orice mi-ar recomanda o promoterita. Dar la standul ăsta e pustiu. De fapt, aici nici nu am văzut vreodată o promoteriţă. Chiar, oare cum ar face? Ţi-ar oferi mostre?

- Poftiţi, încercaţi-o pe asta cu 3 straturi şi miros de ghiocei australieni  tomnatici, să vedeţi cât de catifelată este… Sau pe asta cu efecte terapeutice, vă vindecă de argint viu si hemoroizi. Sau pe asta cu Bluetooth, activare vocală şi efect de autocurăţare. Sau pe asta cu GPS, ca să ştie angajatorul şi cand te…rătăceşti.

N-am găsit altă rimă. Decentă.

Iar m-am rătăcit în tranziţie, oare ce vroiam să zic? Un concept revoluţionar ar fi instalarea unei cabine de probă. Oare fătuca în cauză ar strânge şi mostrele utilizate? Mda, se pare că ar fi un job cam de rahat. Şi nu din cel turcesc.

            Am pierdut destul timp până acum, aleg la întâmplare şi le arunc în cărucior. Şi reuşesc să ajung lângă raionul preferat. COSMETICE. Ca de obicei, e plin cu promoteriţe. Poate chiar prea plin. Dar nu par a se încurca una pe alta. Pe unele nici clienţii nu par sa le încurce.

            Printre ultimele lacrimi, reuşesc să arunc o privire pe listă. E clar, trebuie să intru aici: e plin cu material de studiu. Trag aer în piept şi intru. Nu poate fi mai rău decât până acum.   

-       va urma -

Image: renjith krishnan / FreeDigitalPhotos.net